de Ionuţ Dulămiţă (Caiete de Reţete)
Caietul de Reţete face parte din patrimoniul cultural imaterial al României. Întruneşte toate caracteristicile date de definiţiile oficiale în această direcţie. El are în spate un ansamblu de practici, cunoștințe și abilități pe care indivizii care au trăit înainte și după ’90 le-au făcut parte integrantă din patrimoniul cultural național prin schimbul constant de rețete și transferul de competențe și practici culinare, precum și prin transmiterea acestora generațiilor următoare. Astfel, au dat naștere unei bucătării comunitare urbane, concentrată în jurul desertului și unui gust identitar comun, întâlnit, omogen, în majoritatea blocurilor de la oraș.
Ele au apărut ca o reacție organică la mediul înconjurător – în noile condiții impuse de urbanizarea și alfabetizarea de dinainte de ’90, oamenii au simțit nevoia să genereze Caietul de Rețete și să propage practica lui prin mimetism social, ca reacție de adaptare la traiul de oraș, la convivialitatea și tehnologiile specifice lui și la politicile oficiale în materie de consum. Caietele de rețete au fost o practică activă de manifestare colectivă, cu trăsături distinctive, specifice stilului de viaţă urban, și au un puternic caracter social: a fost o practică socială foarte răspândită înainte și chiar și după ’90, generată de comunitate (cea a oamenilor de la oraş) și apreciată de aceasta ca instrument pentru bunăstarea familiei și pentru închegarea relațiilor sociale.
Aici am scris despre contextul în care s-a răspândit Caietul de Reţete. Astăzi aş stărui asupra a două dintre componentele care au stat în spatele proliferării lor: necesitatea şi convivialitatea.
Din punct de vedere practic, funcţional, caietele de reţete au fost un instrument de iniţiere specific traiului de la oraş. Pe de o parte, pentru femeile care se desprindeau de Acasă, îmbrăţişau viaţa adultă şi îşi întemeiau propriile familii, iar pe de altă parte, pentru cele care migraseră la oraş din mediul rural – unde dotările gastronomice şi timpii de gătire erau diferite, iar diversitatea culinară era mai redusă şi rezumată la strictul necesar.
Cele peste 100 de răspunsuri la un chestionar online din cadrul proiectului evidenţiază această necesitate – venită din presiunea socială – a femeilor de a-şi nota reţete, într-o perioadă îndepărtate de internet, şi funcţia Caietului de iniţiator în tainele bucătăriei urbane şi de vehicul al transmiterii de competenţe culinare.
Am început să strâng rețetele atunci când m-am mutat din casa părinților în primul meu apartament de adult. A trebuit să încep să-mi fac singură de mâncare.
Necesitate. După ce mama a plecat, am fost nevoită să încep să gătesc.
[Mama] era proaspăt căsătorită și proaspătă mămică și își nota în caiet toate rețetele moștenite de la bunica, iar apoi pe cele aflate de pe la vecini, prietene. Așa a început procesul prin care a devenit mama care le știa pe toate, fără să se uite pe o rețetă.
[Mama] şi-a intemeiat familie, propria casă şi a dorit să aibă îndrumările mamei&soacrei. Ultrrior a adunat rețete de la colegi/rude/cunoștințe.
[Mama]abia se căsătorise şi era necesar să gătească.
Presiunea socială asupra femeii avea cel puţin două direcţii din prisma acestei necesităţi – pe de o parte, ea trebuia să (ştie să) gătească pentru familie, apoi trebuia să şi diversifice, o normă specifică stilului de viaţă urban, care îi adaugă actului instrumental al gătitului componenta hedonistă. Dacă în rural oamenii găteau ca să mănânce când le era foame, să-și asigure aportul caloric necesar, având preparate mai puține și mai simplu de făcut, în mediul urban se gătea și pentru gust, pentru plăcere, pentru etalarea unor îndemânări și consolidarea statutului social. Presiune a diversificării şi inovării se resimţea şi în interiorul familiei, nu doar în afara ei.
Iniţial, mama nu ştia să găteasca decât friptură în bulion cu piure şi tata a rugat-o să mai varieze meniul.
[Caietul a apărut] pentru a putea diversifica meniul familiei.
Motive [pentru apariţia Caietulului]: pentru a avea cât mai multe rețete de dulciuri pentru sărbătorile de iarnă și Paște. Din acestea, [mama] selecta câteva rețete pe care le făcea.
Răspândirea competenţelor şi a diveristăţii culinare în mediul urban a fost puternic potenţată de spiritul colectiv sedimentat în deceniile pre-’90. Mediul social imediat al femeii – compus din vecine, prietene şi colege – a fost un factor ultra mobilizator în acest sens.
[Mama] nu învăţase reţete de acasă. Mama ei îi spunea: „lasă, că ai tu timp să înveţi”. Deci au învăţat-o vecinele, prietenelel şi, ulterior, colegele de birou pe lângă care mai stătea. Era o fată singură într-un oraş nou şi au început să-i livreze tot felul de trucuri. [Exista] un schimb între femei, mai vorbeau de ce au gatit şi they shared tricks.
Era o perioadă în care „oamenii erau mult mai deschişi şi darnici”, spune unul dintre respondenţi. Iar vizitele sociale erau foarte răspândite şi aveau o mare greutate, odată pentru că reprezentau una dintre puţinele forme de loisir, apoi pentru că întăreau legăturile sociale între oameni.
Vizitele erau lungi: oamenii se adunau în jurul prânzului, sâmbăta sau la Sărbători, şi totul se termina în puterea nopţii. Acolo se vorbea fel de fel: despre probleme de familie, despre muncă, despre viaţă. Se bea bine, iar gazdele serveau mai multe feluri de mâncare. Până când se ridica cineva de la masă şi întreba: Cutărescule, cum ai făcut aia? Şi se notau reţete.
Conviviliatatea de la bloc şi din mediul profesional – în special din fabrici, colaborarea continuă între vecine şi colege, producea şi facilita un schimb de reţete şi competenţe culinare, care se oglindea în Caiet. Aşa se consolida şi apropierea între oameni, prin intermediul mâncării.
Aşa se organizau femeile între ele pe vremea aceea, făcând schimb de reţete, o formă de socializare și de sharing is caring.
Simplu, mâncai ceva de la vecini, colegi, îţi plăcea, cereai reţeta şi de regulă o primeai.
Cel mai adesea mâncai la cineva ceva impresionant și cereai reţeta.
Cred că pentru femei a fost și este un subiect confortabil pentru small talk mâncarea. E o curtoazie să ceri şi să împărtășești reţete culinare.
În general, mama le cerea după ce gusta un anumit preparat și îi plăcea în mod deosebit. Pentru alte rețete, exista Sanda Marin. Pe cele din caiet le lua la schimb uneori cu altele cu mare succes.
Când nu erau notate în timpul vizitelor, reţetele erau dictate la telefon sau la locul de muncă, pe prima bucăţică de hârtie găsită la îndemână. Bonuri, colţuri de ziare, prospecte de medicamente, semne de carte, cartele etc. Uneori, vederile trimise din alte ţări conţineau şi ele formule culinare.
Am primit la un moment dat niște vederi din Azerbaidjan în care pe o parte erau fotografii cu prăjituri, pe cealaltă parte erau rețetele. Mama a fost profesoară de limba rusă și corespondam cu copii din URSS, mai exact cu un băiat din Azerbaidjan. Prăjiturile arătau fabulos și i-am zis mamei să facem și noi una. S-a uitat pe rețetă și a zis că e imposibil, că nu avem unele ingrediente deloc, iar pentru altele ar trebui să folosim toată rația lunară (de exemplu, ouă).
De fapt, caietul ăsta e un fel de … fanzine cu rețete notate (destul de criptic) pe foi – șervețele (dacă erau colectate la vreo sindrofie), foi de filtru de diverse tipuri (dacă erau luate, ca majoritatea, la serviciu – un laborator de biochimie al unei fabrici de medicamente). Foile astea au ajuns să împăneze o carte de bucate socialistă, cu coperțile roase și descleiate, carte din care mama nu cred să fi făcut mai mult de 10 rețete. Baza era în foi 😉
[Reţetele] se dădeau telefonic sau altcineva le scria pe o foaie și se ofereau.
Întotdeauna erau binevenite schimburile de rețete. Ori se dictau, ori se copiau pe un colț de foaie de pe caietul vreunei vecine sau prietene.
Mama lucra la fabrica de textile și transcria rețete pe care le auzea de la colege.
Trendul caietelor de reţete a continuat și după ’90, însă convivialitatea şi schimbul care le-au reprodus s-au diminuat treptat odată cu atomizarea individului specifică societăţii de consum. Locul vecinelor şi al colegelor care livrau bunătăţi demne de notat a fost luat de televizor şi, mai târziu, de internet. Cu timpul, practica acestor caiete şi-a pierdut utilitatea în faţa digitalului. Ele au rămas prin sertare mai mult ca memento-uri ale unor momente dragi sau istorii de familie, motiv pentru care multe dintre familiile care încă le deţin vor să le transmită mai departe.
Autoarele lor mai revin totuşi la ele vor să readucă la masă gustul care a făcut tradiție în familie și care îi aduce acesteia stabilitate. Schimbul de reţete între gospodine a fost înlocuit de transferul de nostalgie între generaţii. Caietul a devenit un element integrator, de consolidare a identității culturale şi a celei de familie: ele au fost păstrate pentru generațiile viitoare pentru că sunt o practică legată de un sentiment de identitate la nivel de familie și de unul de apartenență la un trecut colectiv comun, care se vor continuate, perpetuate.
*
Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția Primăriei Municipiului Brașov.