Îmi place să răscolesc şi să caut poveşti prin comunităţile locale şi să descopăr tocmai ce consider a fi esenţele, rădăcinile şi autenticul care simt că se pierd tot mai mult în ultimul timp, însă nu de tot. În absenţa unui stat care să încurajeze individul (fragilizat) sau prin presiunea unui capitalism în care nu mai contează sufletul şi bunăstarea indivizilor dincolo de bani si profit, consider ca este vital să vedem ce este „Între”: între crăpături, între lumi, între filele de reţete din bucătării, în tunele ale timpului, în memoriile individuale şi colective, în nostalgii şi mult emoţional care parcă nu se mai manifestă atât de natural în ultima perioadă, chiar şi post-pandemică. Dar toate acestea încă există şi aşteaptă să fie descoperite şi valorificate parcă la alt nivel.
Pentru mine, „Caiete de reţete” a fost şi este o călătorie uimitoare şi neaşteptată din multe puncte de vedere. În fiecare zi sau săptămână de lucru la proiect, uneori am râs, alteori am plâns (mult!) de emoţia citirii rândurilor celor care descriu poveştile caietelor, de fapt poveştile creatoarelor de reţete şi de viaţă. Nu am mai lucrat într-un astfel de proiect, cu o doză aşa mare de impredictibilitate emoţională şi cu o aşa capacitate de pandoră. Am avut şansa să lucrez cu o echipă care, deşi depăşită uneori de tumultul şi volumul de noi caiete, transcrieri stufoase, plâns împreună sau mobilizată rapid pentru filmări în bucătăriile femeilor-gazde, a rămas deseori o echipă prezentă, foarte conştientă de fragilitatea şi etica aceastei munci, în paralel cu trăiri personale emoţionale atât de diverse şi în acelaşi timp similare. Pentru toţi nu a fost vorba doar de un „proiect”, ci şi de familiile noastre, legăturile şi relaţiile care ne-au definit mult ca adulţi şi care s-au activat şi aici pe fundalul lucrului cu deţinătorii şi deţinătoarele de caiete.
Ca facilitator fascinat-comunitar în Braşov, simt că am atins în câteva luni un vârf personal al iceberg-ului în ceea ce priveşte trecutul oraşului. De când m-am mutat aici, am simţit că toata istoria şi vieţile foştilor muncitori şi a cartierelor lor nu este, din păcate, un subiect de discuţie în spaţiul public, într-un oraş care se grăbeşte să se dezvolte atât de rapid. Într-o zi, când terminasem o vizită în zona Bulevardului Victoria- Gară pentru a fotocopia un caiet de reţete, am fugit până la Piaţa Dacia pentru câteva legume de sezon. Şi când îmi legam bicicleta de rastelul din faţa pieţii, aud un dialog între doi pensionari (foto jos), care începea aşa: „Auzi, ţie nu îţi e dor să mai mergi la Fabrică?”. Mi-a rămas mult în minte această frază şi m-a făcut să realizez ce puţin mai auzim discutându-se despre viaţa unui Braşov muncitoresc din acea perioadă, în afară de unele share-uri pe facebook ale unor fotografii cu „vechiul Braşov” sau de discuţiile intime ale familiilor din oraş. Iată că prin intermediul dialogului, colectării şi digitalizării caietelor de reţete am reuşit să accesăm acea perioadă, de data asta având un „access code” dat de femeile din oraş.
Unele trăiesc la curte în centrul vechi, multe dintre ele se află încă în cartierele de blocuri. Însă caietele ascund similitudini incredibile, am impresia uneori că parcă toate s-au cunoscut între ele sau că toate sunt legate de un fir invizibil. Circulaţia reţetelor între gospodine a făcut cumva ca multe dintre ele să semene enorm, chiar dacă, bineînţeles, fiecare îşi punea amprenta asupra fiecărei reţete. Multe dintre caietele obţinute de la femeile de aici au fost scrise predominant în anii ’70-’80, perioadă urmată de cea a anilor ’90, cu aşa-zisele reţete „de la televizor”. Apoi, practica scrierii în aceste caiete s-a subţiat şi diminuat vizibil. Asta nu înseamnă că nu se revine la ele şi acum, însă ca la ceva sfânt, mai ales pentru mesele de sărbători, când oamenii îşi aduc aminte de tinereţea când chiar luau prima dată contact cu unele reţete, ingrediente, prietenii sau ocazii de a le pune în practică. Am aflat că în numeroase familii acestea încă sunt „comori” mult disputate între moştenitorii deţinătoarelor, obiecte care ajung chiar să fie digitalizate de către nepoţi pentru a le împărtăşi cu toată familia şi a-şi aduce aminte cu atâta drag şi nostalgie de bunicile care le făceau dulciuri din aceste „manunscrise” pătate de ulei şi încă mirosind a mâncare gătită. Alţii încă deţin şi folosesc vechile cărţi de reţete, sursă primară a multor caiete de reţete.
Capsula Caietelor de Reţete a fost şi este despre oameni, despre trecutul lor, despre mame, bunici, torturi, amintiri din copilăria şi tinereţea multora, aşa cum a fost ea. Chiar dacă amintirile despre multe caiete ne transpun în timpuri de „shortage” economic, în cadrul caietelor, filelor şi poveştilor se vede clar bucuria acelui „dulce bun” sau a unei prăjituri de ocazie a cărei reţetă era de multe ori primită de la o prietenă sau mătuşă. Perioada comunistă a fost una a multor sacrificii, iar prin intermediul caietelor, aici se observă cel mai mult contribuţia Mamelor şi Bunicilor. Femei care contribuiau cu numeroase eforturi, stat la coadă, schimb de ingrediente sau de reţete, adaptau mult unele reţete până puteau „pune pe masă” ceva „arătos” şi gustos mai ales la ocaziile speciale, odată cu venirea Musafirilor. Am observat în multe reţete acel „sau”: unt sau margarină sau untură, iar de cele mai multe ori câştiga margarina, căci ea se găsea cel mai mult. Sau multă nucă, fructe şi putem observa cum ingredientele sezoniere erau cel mai la îndemână, şi iată că azi am revenit la gătitul sezonier, obosiţi parcă de acel exotic care ne invadează supermarketurile, dar care de fapt diminuează puterea producătorilor locali şi implicit a bunicilor care ne mai lucrează pământurile.
Această cultură a „ospitalităţii” mult fluturată azi prin faţa noastră ca o parte esenţială din noi era de multe ori bucuria-pur-şi-simplu a socializării şi a unor ore de respiro faţă de sistem şi griji, ore de muncă în bucătărie, care se transformau apoi în ore de bucurie şi petrecere la masă cu musafirii, fapt esenţial pentru o colectivitate care încerca să îşi păstreze o sănătate cel puţin mentală şi emoţională, dar până la urmă şi fizică. Sunt născută în anii ’80 şi cei ca noi nu au cum să nu îşi aducă aminte de acele mese rotunde, de fotografiile din familie…Cel mai pregnant o am în suflet pe Mamaia Popa. Ea a fost de fapt doica noastră, căci bunica era destul de bolnavă ca să poată avea grijă de noi când părinţii erau plecaţi la serviciu. Când îmi aduc aminte de ea, nu imi vine imaginea caietului de reţete, căci ea nu ştiu să fi avut unul, pur şi simplu ştia pe de rost să ne gătească bunătăţi pe care membrii familiei mele nu le-au mai pregătit după ce ea s-a stins. Amintirea ei pentru mine ţine cel mai mult de felul ei empatic de a fi şi, bineînţeles, de mâncarea tihnită şi preparată cu multă grijă, gătită încet şi la foc mic. Acum îi spunem „slow cooking” 🙂 Atunci, ea ne gătea majoritatea mâncărurilor într-o oală mică, rotundă şi atât de muncită de felurile de mâncare la cuptor, căci se dovedea de multe ori a fi „Oala” centrală cu care ne pregătea stufat, sărmăluţe în foi de viţă, plachie de peşte sau limbă cu măsline, care durau atât de mult, că uneori muream de poftă şi de nerăbdare. Dar timpul era altul pentru ea, ca pentru mulţi bunici din generaţia ei.
Rucsandra Pop, una dintre protagonistele noastre, vorbea despre dragostea şi afecţiunea din jurul meselor şi a mâncării în familiile noastre. Aşa este – chiar dacă relaţiile cu ai noştri nu au fost şi nu vor fi tot timpul paşnice sau echilibrate, când vine vorba de masă şi degustat în jurul ei tot felul de minuni, când ne apucăm să savurăm salata de vinete sau pe cea de beuf sau sarmalele făcute de ei, motivele de ceartă se risipesc în discuţia pornită în jurul metodelor de preparare sau a ingredientelor. Mesele în familie au pur şi simplu acest dar miraculos de a ne reduce la o savurare colectivă şi îmblânzire familială. De ce azi nu ne mai adunăm la aşa mese (în sufragerii), aşa ca ai nostri? Timpul se întinde şi se comprimă aşa de mult sau lumea de azi are alte priorităţi şi ocupaţii, încât masa de duminică este înlocuită de alte obiceiuri şi practici?
În timpul pandemiei, am observat o oarecare renaştere şi efervescenţă vis a vis de gătitul în casă sau „shortage”-ul de ingrediente, tocmai pe un fundal al îngrădirii unor posibilităţi de a ieşi în oraş la masă, la restaurant. Noua ne era „dor” de restaurante, pe cand bunicile şi bunicii încă îşi găteau acasă. În perioada anului 2022, într-un context în care discutăm iar de scumpiri, diminuarea producţiei de bunuri sau pur şi simplu de o posibilă foamete sau vremuri grele care vor veni, nu am putut să nu mă gândesc iar la vremurile şi contextul caietelor de reţete, unde femeile reuşau să gătească cu foarte puţine ingrediente sau să folosească trucuri pentru a înmulţi cantităţile şi a-i mulţumi pe toţi din familie. Ironia face că vremurile pe care le trăim acum ne pot împinge la mai multă responsabilitate, mai puţină risipă a materiilor prime (mai ales când gătim) şi la mai multă conştientizare a unei esenţe pe care am încercat să o extragem din experienţa cu deţinătoarele caietelor de reţete, şi anume invitaţia la mai multă cumpătare, modestie, mai puţină risipă, dar şi mai mult optimism faţă de vremurile care ne aşteaptă. Aşa cum spunea doamna Silvia, întâlnită la cumpărături în piaţa Dacia: „Să fim totuşi mai optimişti!”.
În loc de concluzie voi enumera anumite întrebări pe care mi le tot pun în ultimele luni, vis a vis de toate aceste capsule, relaţii, clipe şi revelaţii de moment:
Cum alegem să „conservăm” acest poveşti auzite, împărtăşite? Un proiect, un caiet sau catalog este suficient pentru a opri şi „conserva” aceste momente în loc? Sau dacă le numim elemente de patrimoniu cultural imaterial (chiar si material), ce am rezolvat? Suntem mai împăcaţi? Dincolo de digitalizarea unor asemenea momente, file, reţete, se ascunde un emoţional pe care îl simţim, poate un regret că lucrurile nu mai sunt acum aşa ca „ieri”, în timpul tinereţilor unei generaţii care începe să se stingă. Cum alegem fiecare să ne raportăm la acest amintiri, reţete, gusturi, mirosuri şi fioruri pe care le simţim, uneori brusc, intens şi chiar somatic? Cum ducem mai departe aceste „uimiri”, mărturii digitale şi cum le dăm noi forme şi o nouă viaţă? Cum facem să nu dispară practicile vechi, dar să nu cădem în capcana regretului şi a nostalgiei eterne?
Cred că răspunsurile le avem fiecare din noi şi le putem materializa în atât de multe moduri de a nu lăsa legăturile acestea cu trecutul să se stingă, căci gusturile şi mirosurile copilăriei nu vor putea muri niciodată în noi.
*
Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția Primăriei Municipiului Brașov.