de Mihnea Mihalache-Fiastru (Invitat)
În urmă cu vreun an, atunci când am vândut apartamentul în care au locuit bunicii mei, din 1961, am făcut un releveu pentru toate suprafețele locuinței cu două camere. Sufrageria avea 17,05 mp. Tot în ultima vreme, am revizitat arhiva foto a familiei și am dat peste două imagini care documentau o cină sau petrecere cu familii, prietene și prieteni, care s-a întâmplat în apartamentul bunicilor mei, Nini și Bubu, cândva în 1972 sau 1973. Atunci, bunicii mei au aranjat mai multe mese, una în continuarea celeilalte, pe mijlocul camerei, de-a lungul sufrageriei, cât să aibă loc toată lumea. Cele două imagini reprezintă imagini de grup, realizate de la jumătatea acestei mari și lungi mese cu prietenii, una cu grupul de la jumătatea mesei către stânga, cealaltă către dreapta. Într-o imagine se pot număra 11 persoane, iar în cealaltă 14.
În anii ’80 și în primii ani după 1990, mergeam la mese de familie împreună cu ai mei în mai multe cartiere din București, sate și orașe din țară. În Văcărești, în Brâncoveanu și Apărători, în Titan, Ferentari, în satul Cățelu de la ieșirea din București, în Militari, Suseni de Argeș, Căteasca și Costești din același județ, Sânpetru și Brașov și Berbești din Vâlcea, Horezu și Constanța. Cam în fiecare sfârșit de săptămână eram pe la vreo rudă sau cineva din cercul apropiat alor mei, unde se organizau mese care începeau pe la orele 12 sau 13 și durau vreo 12 ore. Am ascultat multe rețete de mâncare, din diferite locuri și etnii și am mâncat pe la mesele astea tot felul de chestii, însă nu am reținut mai nimic, îmi intrau pe o ureche și îmi ieșeau pe cealaltă.
Nu aveam niciun inters pentru mâncare, stat la masă sau discutat cu oamenii. Îmi dau seama că am pierdut niște discuții probabil interesante, cât despre mâncare, niciun regret. De fapt, tot ritualul ăsta 80-ist al gătitului și al meselor îmi era străin. Un fel de detașare intenționată, simțeam că toată schema aia culinară și socială nu-mi aparținea, că nu voi ajunge s-o trăiesc prea curând sau vreodată. Intuitiv, dar se pare că a funcționat, taică-miu tot timpul amintește această observație personală cum că generația lui cu cea a bunicilor mei se conectau mai bine și mai permanent decât o face generația mea cu a lor. Așa o fi, cert e că în anii ’60 -’70 –’80, pare că persoane din generații diferite petreceau mai mult timp împreună, în familii și în cercurile apropiate, decât se întâmplă acum. Așa că ori de câte ori ne nimeream printr-o vizită, preferam șantierele de pe lângă blocuri sau vreun loc de joacă improvizat prin curțile din apropiere. Stăteam la masă, mâncam, mă ridicam și plecam. Mă mai striga maică-mea, să vin la masă, atunci când se schimba felul de mâncare. Uneori mă duceam, alteori, ba.
Mai mult îmi plăcea să urmăresc cum se făcea mâncarea sau cum se așeza pe platouri sau în farfurii și în general orice implica manualitate în bucătărie. Genul ăla de „transă” pe care ți-o induci atunci când urmărești pe cineva cum desfășoară un proces manual. În mai toate bucătăriile prin care am trecut în copilărie am văzut măcar un caiet de rețete sau cărți de bucate sau, de cele mai multe ori, și unul și cealaltă. Acolo unde erau caiete de rețete scrise de mână, aranjate și designate după practicile 80-iste, se întâmpla ca în casa sau familia aia să fie și mâncarea mai bună și mai variată. Acolo unde vedeai doar o carte simplă de bucate, așteptările nu erau prea mari sau lipseau cu desăvârșire, se mânca după practici improvizate, iar musafirii erau primiți doar cu cafele sau băuturi. Uneori puneam întrebări și la derută, mă prefăceam curios de mâncare cu o întrebare gen: „Și cum faceți cutare lucru?”. Și atunci gazda îmi arăta bucuroasă diferite scheme culinare și eu mă bucuram că puteam să mă las hipnotizat de manualitatea și ordinea desfășurării evenimentelor în bucătărie.
De când a ieșit bunică-mea, Nini, la pensie, s-a apucat să gătească în fiecare zi. Asta era la sfârșitul lui ’86 sau începutul lui ’87. După 37 de ani de lucru la instalația de laborator la ICECHIM, în mase plastice, să facă rețete de mâncare în bucătărie era divertisment pentru ea. De fapt, n-am văzut-o vreodată pe bunică-mea să caute vreo rețetă de mâncare în caietele cu rețete, deși avea câteva scrise de ea. Îmi dădea și mie diferite misiuni, mai ușoare și mai distractive, să decupez coca sau să toc carnea la mașină dintr-aia veche, la care se dădea la manivelă. Ea nu prea se băga în discuții politice, în afară că avea un drag sincer față de cuplul Ceaușescu, dar a repetat de multe ori după 1990 că: „Înainte, pe vremea lui Ceaușescu, aveam congelatorul plin, acum ce avem?!”. Afirmația a fost și rămâne controversată din multe puncte și unghiuri.
Se congela, pentru că nu prea se găseau unele alimente, carne, lactate sau erau disponibile mai greu și într-adevăr era un privilegiu spre finalul anilor ’80 să ai ce băga la congelator. Dincolo de asta, în ceea ce privea alimentația populației, nu părea să ai opțiunea de a nu face parte din rețelele alternative ale făcutului rost de mâncare, indiferent de clasa socială, privilegii, statut etc., dacă voiai să mănânci unele lucruri. Toată lumea era conectată la un fel de rețea subterană de combinație de alimente, rețele care funcționau destul de transparent și paralel cu rețeaua oficială, care cuprindea magazine alimentare, piețe, cartele și așa mai departe.
La mesele cu multă lume din apartamente, curți și case se discuta incusiv despre această rețelistică alimentară, se căutau combinații și surse. De unde ai făcut rost de pui, rață, porc, pește, dacă ai avut norocul să dai peste ele în alimentara, dacă da, la care alimentara, dacă urma să mai aducă, dacă cumva aveai vreo pilă pe la alimentara care îți punea deoparte, dacă aveai vreo colegă sau coleg de serviciu care avea niște legături prin provincie și mai avea acces la păsări și alte animale și așa mai făceai rost de una-alta, dacă aveai vreun vecin sau vecină care lucra pe la vreo cantină și care mai șutea de pe acolo, dacă știai pe cineva pe la abator și tot felul de combinații, unele greu de închipuit în zilele noastre. Lucrurile funcționau așa: cine avea privilegii și știa să se învârtă, făcea rost, cine nu, băga conserve de la alimentara. De fapt, cam toată lumea făcea parte din aparatul subteran alimentar, diferența de clasă, statut și șmecherie era dată de frecvența cu care unele persoane dispuneau de chestii față de altele. Erau persoane conectate non-stop la sursele de carne, banane, portocale, Toblerone, mezeluri, alte dulciuri, lactate, Pepsi, Kent, whisky, și altele care apucaseră să le miroasă pe toate astea o dată în viață sau niciodată.
Disponibilitatea proteinei animale în alimentația publică din a doua jumătate a anilor ’80, raportul disproporționat între raționalizare și consumul de astfel de proteină ne-a făcut pe noi, o mare parte dintre copiii acelei generații, martorii unor scene de cruzime față de animale traumatice. În București, prezența animalelor domestice a făcut ca acea perioadă să fie ultimii ani în care pe unele străzi și în unele zone din oraș să mai fie un fel de amestec de ruralitate. Străbunică-miu, pe care l-am prins câțiva ani în viață, locuia într-o casă foarte modestă cu două încăperi pe strada General Doctor Emanoil Mihail Severin, Medic Severin i se zicea atunci, mai pe scurt, dar avea în curtea comună un coteț cu câteva găini și când mergeam cu bunică-miu pe la el, o data sau de două ori pe săptămână, îmi dădea ouă de găină. La fel, lângă apartamentul bunicilor mei, pe strada Sibiel, locuia la curte, tot așa, într-o casă foarte modestă, tanti Tanța, care avea păsări de curte și de fiecare dată când mă vedea pe stradă, îmi dădea câteva ouă.
Bunică-mea se trezea noaptea pe la 4 sau 5 și pleca să stea la cozi uriașe pentru lapte și iaurt. Dificil de contextualizat și de înțeles în prezent, mai ales când e vorba despre eforturi supraomenești care se depuneau pentru a obține alimente chestionabile acum, cum ar fi aceste lactate. Pare greu de descifrat cum ar fi să stai ore întregi la coadă pentru un aliment precum iaurtul, însă pentru generațiile anilor ’80 asta era rutina. În schimb, piețele erau destul de pline cu alimente, nu lipseau legumele și fructele și acolo nu se înghesuia nimeni. Mergeam des la piață, la piața Norilor, de lângă bunici, la Hala Unirii nouă, deschisă spre sfârșitul anilor ’80, care nu a funcționat vreodată la capacitatea întreagă și a avut o perioadă destul de scurtă de activitate și uneori, destul de rar, pe la Big, însă cu câțiva ani înainte de Revoluție, piața de la Big nu era cine știe ce, iar magazinul universal era destul de pustiu.
După 1989, însă, mai toate piețele din București s-au transformat într-un fel de hub-uri comerciale mai mici sau mai mari. Pe lângă piețele pe care le știam și în comunism, au început să se adune persoane care aveau de vândut tot felul de mărfuri, pixuri, gume de șters, țigări, gumă de mestecat, ness, produse obținute prin foarte multe moduri care ajungeau la vânzare pe cutii de cartoane, mese pliante etc., un comerț ad hoc nereglementat în vreun fel. Blugi, sucuri, alcool fin, toate obiectele astea care fuseseră idealizate și fetișizate în lipsă în anii precedenți, au devenit disponibile la prețuri în general prohibitive. În 1990 – 1991, Bucureștiul a devenit un freamăt general, care nu s-a mai repetat de atunci, în care lumea ieșea pe stradă mai mult ca să înțeleagă ce se întâmpla, o buimăceală de proporții pe care la momentul respectiv oamenii o verticalizau ca întâlnirea cu schimbarea și autoevaluarea propriilor aptitudini și capacități în acest sens.
Persoanele care aveau rude și proprietăți recent dobândite prin provincie, ori și-au deschis mici chestii pe acolo, ori, în cele mai multe cazuri, se vindeau terenurile și casele și se cumpărau pe ele aparate video, playere și recordere, televizoare color și câte un dublu casetofon sau alte electrocasnice. Cam astea erau schimburile pe noile proprietăți, lumea le vindea și cu banii luați pe ele, se ducea la magazinele București – Berlin sau GEPA sau în târg la Mihai Bravu – Vitan și se echipa de acolo cu tehnologie.
Au fost și persoane care nu s-au grăbit să-și vândă proprietățile din provincie, iar în primii ani după Revoluție s-au apucat să facă microafaceri alimentare în București, și-au luat tarabe în piață și s-au apucat să vândă una-alta. La bunică-mea în scara blocului două persoane au intrat în povestea asta, e adevărat că și Piața Norilor era la câteva minute de mers pe jos, cunoșteau locul și nu le-a fost greu să se conecteze cu administrația pieței și așa s-au instalat acolo. Aduceau de la țară și vindeau la Norilor, era o femeie de la etajul doi, doamna Duicu care aducea legume-fructe și care, de la un moment dat s-a băgat și pe flori în piață. La parter era unul Ion, omul fusese șofer pe ITB înainte, troleu sau ceva, nu mai știu și din 1990, când i-a revenit teren în provincie, s-a apucat de crescut oi. Lumea de pe la bloc râdea de el, Ion și-o luase în serios, imediat după Revoluție a trecut pe căciulă de astrahan și șorț alb profesional, din ce înainte, pe vremea când era șofer, umbla numai aranjat, cu freză lucioasă și dat cu lavandă. Lumea începuse cu „țăranul ăsta de Ion”, el toată ziua căra butoaie cu brânză pe scara blocului, dar în scurt timp a ajuns numărul 1 la brânză în Piața Norilor, a pornit de la o tarabă, apoi s-a extins și până la urmă și-a făcut și primul mic magazin din piață.
Caietele de rețete au beneficiat de un upgrade major începând cu 1990, s-au îmbogățit cu multe rețete și multe dintre cele existente au fost îmbunătățite. Însă primul deceniu al postcomunismului românesc a reprezentat cea mai neagră perioadă din cronologia alimentară ai ultimilor decenii, o depreciere semnificativă a calității produselor și rutinelor gastronomice prin acumularea opțiunilor pe piața alimentară. Imediat din ’90 sau ’91, toate alimentarele de la parterul blocurilor la care lumea stătea la cozi ca să ia lapte bătut pe vremea lui Ceaușescu erau acum pline cu „pulpe americane”, niște pulpe de pui supradimensionate de păsări umflate cu cine știe ce substanțe și crescute în condiții abominabile, îndesate în niște pungi din plastic cu gâtul închis cu sârmă, făceau furori în toate cartierele. Dulciuri toxice, sucuri din esențe gen TEC, pâine turcească și alte prostii fetișizate generațional pe grupuri de Facebook cu anii ’90, cu zeci de mii de comentarii despre „gustul copilăriei” care primează în fața faptului că lumea a fost intoxicată de-a dreptul în perioada respectivă.
Cu toate astea, atunci lumea nu era nici informată, nici conștientă și se credea cu adevărat într-un anumit tip de instantaneitate culinară, a produsului gata făcut pe care doar îl încălzești, îl bagi 5 minute la microunde și gata, era bun, produse care nu erau nici ieftine, adică dacă făceai piața și găteai ceva după caietul de rețete ceaușist, ieșeai și mai ieftin și cu un sortiment mai de calitate.
Din ce înainte bătea vântu’ pe rafturile din magazinul Big Berceni, după 1990, piața, magazinul și trotuarele de lângă au devenit centrul periferiei bucureștene, unde găseai tot, de la cele mai noi casete audio și cu jocuri pentru calculatoarele HC și CIP făcute la Pipera, până la petarde, pulpe americane, convrigi și pui rotisați.
Tot atunci au apărut și primele semnale ale dezvoltării zonei de fast food/street food, sigur, erau multe patiserii și cofetării „to go” încă dinainte de 1989, după, însă, primele care au apărut au fost rotiseriile, multe și dese și care se găseau peste tot în oraș, că așa erau și grătare cu mici, ceafă, nu știu ce, însă astea erau mai mult pe lângă piețe și în târg. Apoi s-a deschis celebrul PANIPAT, primul pe strada C.A. Rosetti, al doilea, mai mare, la Unirii și de atunci am avut fast food în București.
În contextul ăsta al ready-made-ului care a ținut până azi, apare nostalgia după caietele de rețete făcute manual prin apartamente, dar și riscul unei fetișizări care să anuleze o discuție serioasă pe marginea lor, despre alimentație, practici gastronomice și socializare. La fel cum s-a întâmplat cu sifoanele sau alte obiecte de dinainte de ’90 devenite fetiș, reducerea caietelor de rețete la o valoare estetică poate oferi o perspectivă lipsită de substanță și chiar toxică. Chiar dacă printre ele putem găsi caligrafii interesante, colaje și diferite formule de proto layout manual intuitiv, ele nu reușesc să se articuleze formal suficient încât să capete valoare estetică, să devină caiet-obiect, obiect de design grafic, lucrare sau orice alt tip de obiect asociat cu designul sau arta. În lipsa acestei formalități, caietele de rețete manuale nu au vreo valoare estetică și rămân simple fetișuri. Similar este cazul oracolelor care circulau prin clasele de gimnaziu și liceu în anii `90.
Soluția pentru punerea lor în valoare ar fi defetișizarea și, pe de-o parte, analiza posibilității ca aceste caiete de rețete să devină obiecte documentare și de cercetare pe diferite subiecte și teme sau, pe de altă parte, includerea lor în proiecte artistice și culturale, cu condiția ca acestea să nu fie investite estetic, ci doar folosite ca obiecte de studiu, simbolice și speculative în varii practici și demersuri.
Cu siguranță caietele de rețete manuale oferă indicii despre alimentație și practici care depășesc intimitatea familiei în care au fost elaborate și folosite și aici ar putea fi una dintre mizele lor, printre altele care pot fi unele de limbaj, de gen și așa mai departe.
*
Mihnea Mihalache-Fiastru este un artist care lucrează cu imagine și text. A creat două serii web de docufiction între 2015 și 2016, colaborează cu diferite publicații, este autor a trei volume de proză documentară „Tehnologia expunerii universale” (2018) și „Expres” (2019) și “ȘPEC” (2022). Mihnea Mihalache-Fiastru a publicat numeroase texte proză și eseu atât local cât și internațional și lucrează în prezent la următorul său volum și la mai multe proiecte vizuale. Este co-fondator, curator și organizator alături de Otilia Fiastru și Eugen Rădescu a evenimentului bianual dedicat artei și designului local și nu numai ”Piața de Artă și Design”. Locuiește și lucrează în București.
*
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.