#1. Zmeură și afine
Cobor din 17, arunc Google Maps într-un buzunar și îmi trezesc ușor abilitățile latente de abordare a doamnelor-străbunici: „Nu vă supărați, Piața Astra?…”
E prima zi de proiect, iar eu mă simt ca o elevă cu temele nefăcute.
„Traversează, mamă, pe-acolo. Să nu te rătăcești. Apoi ia-o în față pe cărăruie până dai de intrare.” „Da, da, acolo e intrarea”, completează o bunicuță din stația-șezătoare. Scena îmi amintește de un voluntariat în Portugalia, în care prin sate, dacă erau cinci bătrânei pe o bancă și dădeai „Bună ziua”, răspundeau toți rând pe rând la salut, ca un ecou jucăuș al unor vremuri străvechi, dăruite ție în prezent.
Lansez un sărumânit global și așa fac, ajung, nu mă rătăcesc.
Piața Astra e un tablou viu, în care pătrund brusc și conștient, ca o înotătoare care își ia avânt să observe bancul de peștișori subacvatici. Tarabele sunt pline și hipnotizante, părând însăși materializarea abundenței din poveștile copilăriei cu Verde-împărați. Miroase a pepene galben și a pătrunjel, nu, pur și simplu nu ai cum să nu te oprești asupra acestei combinații, unde mai găsești așa ceva? Apare un cap zâmbitor dintre borcanele cu miere, domnul de la ardei plusează cu oferta de vinete, uite și rubarbă, nu am mai mâncat plăcintă de ceva timp.
Trecătorii sunt mulți și aparent înfometați de la atâta viață. Acest „du-te vino” spontan și greu de prevăzut al oamenilor îmi generează o definiție personală, înduioșător de inexactă, a mișcării browniene din fizică. Se vorbește tihnit, se râde, unii se mai și plâng; suntem în miezul verii, iar dimineața asta brașoveană e atipic de caldă.
Cumpăr niște zmeură și mă alătur echipei într-o fostă carmangerie nemobilată și dezarmant de spațioasă, în care reperăm resturi prăfoase de bețișoare parfumate. Aici e sediul nostru, pe care Anca și-l imaginează ca un spațiu expozițional cu fotografii, rețete din caietele bunicilor, mobilă veche (inclusiv recamier), masă de sufragerie, poate un covor persan. Un spațiu de proiecție și un cinema, cât de fain ar fi? Un sediu unde am putea organiza petreceri dimineața (Before Parties), unde să nu fie bilet de intrare, dar să demonstrezi cumva că ai cumparat de 30 de ron de la producatori. Un loc al poveștilor și al întâlnirilor, al schimburilor de idei între generații. Codiță (cățelușa lui Andrei) își activează prelungirea din corp omonimă, din care pendulează rapid stânga-dreapta; ca la un semnal, dăm uitării faptul că deocamdată suntem o mână de oameni într-un spațiu nemobilat, în mijlocul unei piețe de legume.
***
Doamna Vali, florăreasa, ne dăruiește câteva aranjamente de flori, cu care decorăm primele elemente ale expoziției: un tablou cu grâu uscat și încă unul cu flori mov, minimalist, care imită secera și ciocanul. Arată destul de bine pe fundal din bronz aurit, e chiar declarativ, un fel de “își permite să fie obraznic numai cine a trăit atunci, de fapt noi suntem chiar împăciuitori, dovadă florile”.
„Pentru mine, piața e un fel de a fi.”
Doamna Vali, Florăreasa, foto @Andrei Dudea
Adăugăm pe rând: rețete din caiete vechi, fotografii alb-negru cu oameni care ne-au dăruit caiete de-a lungul timpului, capturi de ecran din mini-documentarele lui Andrei. Spațiul începe să fie încărcat cu tot felul de mărturii ale trecutului surprinse în proiecte anterioare- acea ‘istorie mică a oamenilor obișnuiți’, cum o numește Anca. Povești pe care în zilele următoare aveam să le transmitem mai departe oaspeților diverși ai expoziției, vizitatori din cartierul Stupini, din București, Timișoara sau Florida.
Așadar, fiecare dimineață de week-end începe cu deschiderea ritualică a acestui ‘cartier general’. Urmează apoi pe rând: întâmpinarea voluntarilor, cumpărăturile (fructe de sezon, zacuscă, suc de mere) și incursiunile prin piață, în diverse forme.
Astăzi stăm la “taraba-de-adunat-povești” cu niște ciocolată de casă din caiete, mâine înțelegem că mulți dintre bătrânii care frecventează piața “nu au voie dulce”, așa că poimâine facem un platou cu brânză puțin sărată, struguri și nuci, reinventând cu totul aportul nutrițional al discuțiilor.
Atăzi vorbim cu producătorii să lipim la ei pe tarabe rețete cu produse de sezon: prajituri cu miere, vin de smochine, tort de fructe. Mâine verificăm statusul rețetelor și întrebăm oamenii pieței dacă s-a interesat cineva de ele: “nu m-a întrebat nimeni, dar să știți ca plăcinta cu dovleac din poza aia am facut-o eu acasă”. Poimâine mâncăm plăcintă cu brânza de la tanti Vali, la schimb cu niște struguri și o poveste cu ucrainienii din florărie.
Și tot așa, week-end de week-end.
# Oameni ai Pieței
N-am mai avut de mulți ani un septembrie atât de cald în Brașov Anul trecut îmi amintesc de o plimbare la începutul lunii prin cartierele de case și mirosul puternic de fum de la sobe și centrale. Noaptea coboară la 8 grade, însă pe zi ne răsfățăm în continuare cu 21-24.
Oameni ai pieței. Fotografii @ Andrei Dudea
Doamna Gina din Târgoviște ne salută mocnit în fiecare început de dimineață, în drum spre cartierul general. Pare o fire mai degrabă taciturnă și lăsa impresia că nu vrea să fie deturnată de la lucru, nici măcar o secundă. Facem o echipă de intervenție împreună cu voluntarii și mergem să-I aflăm povestea.
Grădina a moștenit-o de la părinții ei, care obișnuiau să vină în Brașov cu căruța (făceau două zile pe drum). Mai târziu, tatăl trimitea marfa prin camion, iar el venea cu trenul. Asta deoarece în Târgoviște erau – și încă sunt – prea mulți producători și prea puțină cerere.
Nu are amintiri culinare din copilărie, pentru ca părinții ei munceau mult. Își amintește doar că nu îi plăcea deloc responsabilitatea de a pisa usturoiul și că seara, când venea de la școală, găsea deseori pe masă ouă fierte, familia fiind plecată la muncă.
A lucrat într-un fel de Intranet al fabricilor, iar după 1993 a fost disponibilizată. În același timp, părinții ei au câștigat înapoi terenurile luate de comuniști și a făcut tranziția către agricultură. Își amintește că a urmat o perioadă foarte grea, dar au ales totuși să muncească pământurile pentru că altfel ar fi trebuit ca soțul ei să plece în străinătate, iar despărțirea nu a fost niciodată o opțiune.
„Grădina te muncește pe tine”, ne-a zis, „nu invers”.
Cutia de caiete pe care ne-a dat-o are rețete strânse pe parcursul a 47 de ani. Și acum gătește din ele: „Fac în fiecare duminică prăjituri de acolo împreună cu nepoțelul meu de 6 ani. Îl pun pe un țoțop- așa zicea el la prosop când era mic- pe blatul de la bucătărie. Imi bate făina, îmi sparge ouăle…”
A plâns și ea, am plans si noi. A râs și ea, ne-am bucurat și noi.
***
Ne direcționăm atenția către ritualurile sonore din piață, încercând să fragmentăm zgomotul haotic din atmosferă în bucățele, mici zvâcniri individualizate. Obținem ce căutăm în hala cu lactate, unde Andrei începe filmarea primului mini-documentar. Timi și Isa sunt voluntarele responsabile cu înregistrarea sunetului: bâzâitul frigiderelor, zgomotul bidoanelor care se autosigileză, bipăitul cântarului, foșnetul pungilor și al banilor, laptele care curge din dozator, vocile oamenilor de pe fundal.
Doamna Elena ne face cu ochiul. Din când în când auzim câte o ironie la indicațiile regizorale: „Dar cine sunt eu, Tamara Buciuceanu? trebuie să vină clientul să fim în apele noastre”. Ne bucurăm totuși din plin de complicitatea doamnelor din hală și surprindem cât putem de bine interacțiunea cu clienții și gesturile lor înduioșător de simple, care dau de fapt magie și autenticitate pieței. „Ați venit cu noroc, am gătat aproape toată marfa,” ne spune doamna Lucica, în loc de „la revedere”.
# Continuitate
Toamna a adus un vacarm în piață, mai ales sâmbăta, când doamna Vali ne explică frumos că nu are timp de noi, să venim vinerea mai bine s-o intrebăm cum a deschis florăria.
În ciuda soarelui de prânz care persistă, devenim usor nostalgici. Nu mai aprindem bețișoare parfumate în spațiu, ne-am obișnuit cu mirosul care oricum s-a diafanizat, ascultăm iar melodia aceea bizară cu “la piață e minunat” și depănăm propriile povești.
Ne amintim de vremurile copilăriei în casa bunicilor, când eram nevoiți să dormim după-amiaza și ajungeam inevitabil sa privim cu orele carpetele cu ‘Rapirea din serai’ de pe pereti. „Unde esti, social media ? De ce nu te-au inventat astia inca ?! ” (Andrei). Râdem copios.
„O sa-mi fie dor de locul ăsta când se termină proiectul”, „mai vin ca voluntar si daca faceți altele”, ne spune Isa, elevă la design și colaboratoarea noastră fidelă pe tot parcursul acestor trei luni. Isa e născută în 2007 are propriul caiet de rețete. Face voluntariat pentru că vede în asta un mod de a crește frumos și de a cunoaște lume „din afara propriului cartier”. La anul își dorește să plece în Portugalia, la studii. Mă bucur că încă este aici, că are un entuziasm debordant și că putem conta pe ea în relația cu ceilalți voluntari. Și că zâmbește atât de frumos bunicuțelor din piață.
Timi & Isa, voluntare în cadrul proiectului Caietul de Rețete din Piață. Fotografii @Andrei Dudea
Ne extindem arealul de cercetare: mercerii, second-uri, spații imense cu mușamale si covoare. „Noi strangem caiete de retete. Aveti?” Nu apuc bine sa termin discursul, că o doamnă din mercerie îmi împinge în ochi un telefon cu cel mai frumos scris de mână și titluri subliniate cu roșu. E din Predeal, dar vine des în Brașov; aseară a trimis unei prietene fotografii cu caietul și le are la îndemînă acum. Să ni le trimită prin whatsapp?
Înapoi în piață, mă îndrept către doamna cu certificat de producator de la care cumpăr cartofi inainte să plec spre casă. O întreb în treacăt dacă nu cumva…. „da!, normal că am, știu că strângeți, vi-l aduc săptămâna viitoare”. Ce simplu a fost.
***
În ciuda rolului meu de intermediar între voluntari și poveștile oamenilor din piață, nu am previzionat niciodată un asemenea torent de chipuri, expresii și trăiri. Zeci de scenete de teatru desfășurându-se în același timp în jurul tău și un scenograf care nici măcar nu a luat în considerare un decor minimalist. Nu s-a gândit că poate deveni copleșitor?
***
Unele week-end-uri trezesc amintiri involuntare dintr-un proiect similar la care am participat în urmă cu 8 ani în Lisabona. Împreună cu echipa, am organizat o expoziție de cartier, în care am chemat toți localnicii, iar la final a fost o petrecere. „Teachers, leave your kids alone” a rulat vreo oră pe repeat. Toată lumea o cerea, era în mod sigur o melodie potrivită pentru un eveniment unde toate vârstele erau reprezentate, de la copii de un an ținuți de părinții lor în marsupiu, la adolescenți și bunici trecuți de 80. Se zâmbea mult și portughez, bunicii dansau cu nepoții– o armonie și un „împreună” care provocau bucurie. Experiența a fost dulce-amară: m-am gandit că la noi tipul asta de întâlnire nu ar fi posibilă, din cauza diferențelor acute dintre generații.
„Caietul de retete din Piata” exact acolo bate. Mergând împreună cu voluntarii de 16, 17 ani printre tarabe și ascultând poveștile producătorilor de toate vârstele, filmându-i și dând continuitate unor obiecte și unor amintiri importante pentru ei, am mai șters puțin din granițele dintre generații și ne-am înțeles reciproc mai bine.
La finalul zilei, după cum bine zice Anca, e un proiect care unește.