Georgeta Macovei (1936-2020)
Geta s-a născut pe 24 aprilie 1936, în Brașov. Părinții Ioan și Elena, sau Ionel și Leni pentru cunoscuți, au avut patru copii, dar doi au trăit, Nelu și Geta.
Cu mari eforturi, ei au reușit să ridice o casă frumoasă pe strada Horia, în care s-au mutat când Geta avea trei ani. Acolo ea avea să-și trăiască întreaga viață. Acolo avea să fie martor la toate evenimentele tumultoase ale acelor vremuri, acolo și-a întemeiat și și-a ținut unita familie, acolo și-a dat ultima suflare.
Viața ei este o lecție de istorie.
A trăit vremuri grele și nu le-a uitat niciodată. Își aducea aminte de cutremurul din 1940; a văzut oameni în negru ascunzându-se prin grădini în timpul Revoluției Legionare din iarna lui 1941. Anii 1942-1943 au aduse secetă, război și criză.
Își amintea adeseori spaima primului bombardament din aprilie 1944, a doua zi de Paști, când pâlcuri de avioane au trecut și au bombardat IAR-ul. Acea zi nu a uitat-o niciodată, chiar dacă bombardamentele au continuat de atunci zilnic. Văzând câte victime sunt, Ionel și Leni au hotărât să-și părăsească casa și să se retragă la țară, la Țânțari.
După război s-au întors și viața a început să-și reia cursul normal. Și Geta s-a întors la școala pe care o începuse, Scoala nr. 3, unde urma să termine patru clase.
Dar istoria nu se liniștise: Au început anii reformelor. Astfel că Geta, care tocmai începuse cl. l la Liceul de Fete Principesa Elena, s-a trezit trimisă înapoi pe băncile școlii elementare, pentru a termina opt clase. Era 1946 – începuse reforma învățământului.
După un an, în 1947, venind acasă, a găsit grajdurile caselor împodobite cu bancnote de 5.000.000 – Reforma monetară. Peste un an, liceul ei nu avea să se mai numească Principesa Elena, ci Unirea. Fusese făcută naționalizarea.
Dar Geta a răzbit prin toate aceste evenimente tumultoase și, în anul 1954, a terminat Liceul Comercial cu Diploma Roșie și a intrat fără examen de admitere la Facultatea de Mecanică Brașov – secția Automobile și Tractoare. A intrat – după cum spunea ea – într-o lume a bărbaților, în care pentru a răzbate a trebuit să muncească de două ori mai mult decât colegii ei. Dar a făcut-o cu pasiune și determinare.
La sfârșitul facultății, a refuzat propunerea de a rămâne acolo ca asistent și a ales ce și-a dorit dintotdeauna- Steagu Roșu Brașov.
A iubit fabrica la fel de mult cum și-a iubit familia. De fapt, fabrica a fost a doua ei familie. Aici avea să-l cunoască pe Augustin, cel care avea să îi devină și soț în 1961.
În Steagu Roșu a trecut prin toate funcțiile: a fost șef de atelier, șef de secție, inginer-șef, director tehnic. A început să lucreze în Montajul General, dar când noua tehnologie M.A.N. a fost adusă în uzină, s-a implicat în implementarea ei și a avut o contribuție majoră la realizarea noilor camioane la Brașov. A fost în permanență în fruntea luptei pentru nou, dar pe acest drum nu a uitat niciodată de oamenii cu care muncea, indiferent cine erau sau ce funcții aveau.
***
Când eram mică și mergeam împreună la piață, se saluta cu cineva la fiecare pas. Îmi amintesc că toți subalternii cu care se întâlnea o apreciau nespus și îi mulțumeau pentru ce a făcut pentru ei.
***
A ieșit la pensie în 1991 și de atunci și-a dedicat complet viața familiei de acasă. Nu a fost nici o duminică în care ea să nu pregătească mese cu bucate alese, în jurul cărora să strângă întreaga familie. Cineva a certat-o odată că muncește prea mult pentru asta și că ar fi mai bine să renunțe. „E cea mai mare bucurie a mea să-i văd pe toți împreună”, a răspuns Geta. Și așa era.
În 2010 a venit momentul primului atac cerebral. Din cea mai harnică și activă persoană, ea se va trezi în scaunul cu rotile. Dar nici acum nu se va lăsa. A luptat cu îndârjire și în două luni mergea din nou, spre uimirea medicilor. Și a luptat așa cu o boală crâncenă zece ani de zile. A iubit viața ca nimeni alta și a trăit cu bucurie fiecare moment al ei.
Și mai ales, a știut să dăruiască această bucurie a vieții tuturor celor din jurul ei.
