Caietul cu rețete volante este unul dintre puținele obiecte ale copilăriei mele care încă mai există. Răsfoiesc paginile pătate, îngălbenite de ani, arse pe la colțuri în diverse accidente casnice și sunt transportată în bucătăria lui Bel (sau Belle). Asta era porecla bunicii mele, Elena Moțoc, născută Popovici. Așa îi spuneam toți din familie, iar originea și grafia poreclei rămân netranșate până în ziua de azi, ai mei schimbând povestea de fiecare dată. Vecinii îi spuneau Doamna Bel, iar Bel era Masterchef al familiei și al blocului socialist cu trei scări și patru etaje de pe Aleea Olănești nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea.
O văd și acum, aprinzându-și încă o țigară – în timp ce prima arde nesupravegheată pe blatul dulapului pântecos, vopsit în verde-pădurar – scoțând caietul din sertarul cu șervete apretate și extrăgând din el una dintre rețete. Trăgea un fum, dădea mai încet radioul Gloria și apoi începea să citească cu glas tare, în timp ce urmărea cu degetul pe foaie. După care, fel de fel de ingrediente începeau să apară pe masă și să fie prelucrate în tot felul de combinații misterioase: albușuri bătute cu telul până ce bezeaua sfida gravitația; creme sticloase de ciocolată, în care nu aveai voie să învârți lingura decât într-un singur sens, în ritm constant; foi de plăcintă întinse cât era masa de mare, translucide de subțirime, date cu unt, rulate și vârâte la frigider câte o noapte, ca să se topească mille-feuille-ul în gură ; alte foi, coapte pe fundul tăvii, supravegheate cu ochi de vultur, mutate intempestiv mai aproape sau mai departe de foc, uneori coapte cu ușa de la cuptor întredeschisă. Alchimie și magie, așa mi se părea.
Bel gătea excelent orice, dar era maestră la prăjituri. Avea răbdare și precizie. Nu grăbea niciodată procesul și nu căuta scurtături. Lucrurile trebuiau făcute comme il faut, improvizația era descurajată. Creativitatea (a se citi rătăcirea de la ‘dogmă’) era acceptată cu mari rezerve, doar ca ultimă soluție la penuria de ingrediente a anilor ’80. La capitolul ăsta era foarte pretențioasă atât cu sine, cât și cu ceilalți. Insulta supremă, apropos de creațiile culinare care nu se ridicau la standarde, deși aveau popularitate și erau promovate de alte gospodine, era să strângă din buze și apoi să decreteze sec: „Mă rog, nu toate muștele fac miere!”
Copilăria mea mică este punctată de fel de fel de prăjituri fabuloase, cu nume pe măsură – alcazare, arlechin, krantz, japoneza, cehoslovaca, bruneta, ecleruri, tort diplomat, Greta Garbo, prăjitură televizor, ruladă. Le făcea pentru noi în fiecare duminică sau și mai des, dacă erau ocazii speciale. Le făcea și pentru vecini, care veneau să-i ceară ajutorul dacă aveau vreun eveniment în familie, vreo obligație sau voiau să impresioneze pe cineva. Nu refuza pe nimeni niciodată, iar noi îi reproșam mereu că se lasă exploatată. Dar Bel se hrănea din interacțiunea cu ceilalți, iar gătitul, coptul și hrănirea celor din jur erau pentru ea tot atâtea limbaje ale iubirii.
Învățase să fie o gospodină desăvârșită la Școala Normală de Fete de la Măgurele, fostul Institut Oteteleșanu, unde fusese elevă în anii ’20 ai secolului trecut. Moșia Oteteleșanu fusese lăsată Academiei Române, care, conform testamentul lui Ioan Oteteleșanu, înființase la 1893 „un institut de fete românce, cărora li se va da o creștere și educație de bune mume de familie, fără pretenție sau lux.” În anii ‘20, Institutul a fost trecut sub Ministerul Învățământului, iar elevele erau acum pregătite pentru meseria de învățătoare. Dar parte din metoda inițială – atipică și mult înaintea vremurilor – se păstrase și se axa pe autogospodărirea elevelor și pe cunoștințe practice: de la cum să faci un buget al casei (home economics, avant la lettre), până la cum să croiești haine și să gătești. Examenele de absolvire erau atât teoretice, cât și de abilități. De multe ori, așteptând să se coacă vreo prăjitură, Bel devenea nostalgică și începea să povestească din anii de școală. Chiar și la șaptezeci de ani mai ținea minte că la proba practică de final i-a picat să gătească ochiuri românești (adică ouă poșate) și pui la proțap. În timpul examenului îl cunoscuse și pe bunicul, dar asta e o alta poveste. Cert este că, la zeci de ani distanță, noi beneficiam încă de deprinderile și cunoștințele primite de Bel la Oteteleșanu.
Mă uit în caiet și descifrez diverse epoci. De la rețete vechi, luxuriante – cu câte 8 -10 -12 ouă, unt, lapte, ciocolată – pe care le-am prins fulgurant, la rețetele economice care domină anii ’80. Dispare untul, apare margarina. Dispar cremele, apar pandișpanurile, foile Lica cu cremă caramel, biscuiții șprițați, gogoșile, găluștele cu prune sau cu magiun. Pe undeva prin caiet era ceea ce am denumit „Rețeta Fără”: fără unt, fără ouă, fără lapte, fără cacao.
Încercând să sistematizez rețetele, am descoperit că ele funcționau şi ca elemente de recuzită, parte dintr-un întreg cod de etichetă între gospodine. Altfel nu îmi pot explica cele paisprezece (!!!) rețete de fursecuri pe care le-am găsit în caiet și pe care Bel nu le-a făcut niciodată. Sunt cu scrisuri diferite, fiecare adnotată cu numele unei doamne, iar presupunerea mea este că erau parte din ritualul vizitelor. Politețea te obliga să lauzi tratația și să întrebi de rețetă. Gazda, măgulită și îndatoritoare, ți-o scria. Cele paisprezece rețete sunt doar confirmarea scriptică a meniului cu care a fost servită Bel când era musafir la alte cucoane.
În ultimii ani de viață, Bel nu mai avea energie și chef să facă prăjituri. La fel ca rezistența prin cultură, rezistența prin gătit se încheiase. Când mergeam pe la ea ne mai răsfăța doar cu cafele și dulcețuri. După ce a murit, n-am mai mâncat prăjituri. Știam că nu voi mai regăsi gustul copilăriei și că voi sfârși prin a fi dezamăgită. Din caietul bunicii nu mai gătește nimeni. Ar fi ca încercarea de întoarcere acasă din Tinerețe fără bătrânețe. Imposibilă și potențial fatală. Așa că îl lăsăm să fie un fel de clutter fizic și emoțional cu care nu știm ce să facem. Dar pot să jur că atunci când îl deschid simt miros de vanilie și de zahăr, aud cuptorul duduind și pe Bel citind o rețetă de demult.
– de Cora Moțoc
