Pe mama o cheamă Mihaela, dar i se spune Lilioara. Nu are rețete de la mama ei în caiet. În anul în care l-a primit de la o clasă de elevi, mama ei, bunica pe care n-am cunoscut-o niciodată, nu mai era. Caietul l-a primit de un 8 martie, undeva în jurul nașterii mele, își amintește ea. Pe atunci mama era profesoară de chimie la Liceul Mihai Eminescu din Botoșani.
Ce-mi place mie mult la el, pe langă coperta superbă și scrisul ordonat, e faptul că mama s-a străduit să treacă în dreptul rețetelor, numele autoarei. Stratica, Zamfira, Vera, Tanța, Anișoara, Galea, Livia, Luci – toate aceste femei grozave cu nume pe măsură și pe care mi le amintesc destul de bine, trăiesc între paginile caietului.
Colege de serviciu, vecine, mătuși, prietene din liceu, rude mai îndepartate -femei calde ca un pandișpan abia scos din cuptor, i-au fost mame mamei preț de o rețetă.
În afară de gătit pe mama o atrăgea și cusutul la mașină, împletitul cu andrele sau cu croșetul. Așa că în caietul ei de rețete se mai strecoară și câte o „fustă lucrată pe lung dreaptă Camelia” sau o „Jachetă sugar” sau o listă “pentru casă” . Mai sunt și câteva rețete scrise de mine și de sora mea, cu litere tremurate și inclinate în toate direcțiile. Tata și-a lăsat și el contribuția, o rețetă de Kaizer.
Și mai există și un desen cu mine intr-un sicriu chiar lângă plăcințele și bureți cu maioneză. Nu mai știu dacă cerșeam atenție sau dacă voiam să fac o glumă că e mîncarea prea grasă. După cum m-am ornat cu fundă-n păr și rochiță în carouri tind să cred prima variantă.
– de Adina-Ioana Oniciuc