Caietul de rețete de față este o reeditare a celui anterior, varianta îmbunătățită și adăugită. Îmbunătățită – pentru că a fost organizat de la bun început alfabetic, cu un repertoar decupat de maică-mea, ca să așeze prăjiturile la „P” și salatale la „S”. Adăugită – pentru că, în mod evident, s-a umplut cu noi și noi rețete.
Ca multe dintre operele de căpătâi ale umanității, geneza lui are legătură cu ciocnirea a două mari civilizații. Mai exact, cu ciocnirea dintre moldoveni (maică mea) și ardeleni (bunică-mea, soacra ei). Au găsit repede un limbaj comun – bucătăria.
Așa a început maică-mea să „culeagă” rețete prin anii ’70. Când caietul a dat pe afară de-atâtea rețete, și-a dat seama că trebuie o ediție a II-a. De data asta s-a organizat mai bine: adică alfabetic, cu metodă.
Multe dintre rețete au „Cugir” în titlu. Alea sunt de la bunică-mea. Altele au diferite nume în titlu. Alea sunt de la prietenele maică-mii, ca să știe de unde le-a luat. Pentru că o „salată boeuf Lia” nu este același lucru cu o „salată boeuf Mariana” (dau exemple inventate, nu stau să caut; descriu logica din spatele denumirilor).
Caietul ăsta negru l-a început prin anii ’80 și a mai scris în el, din ce în ce mai rar, până acum aproximativ cinci ani. Deci sunt rețete de vreo 40 de ani și, dacă ne gândim că unele sunt copiate din primul caiet, înseamnă că sunt și rețete de 50 de ani. Care oricum nu au fost inventate atunci, deci coborâm în timp cum coboram în pivniță la bunică-miu să trag vin cu furtunul din butoi în borcan.
Unele pagini ale caietului conțin, pe lângă rețetă, și ingredientele vărsate din greșeală sau întinse de maică-mea când întorcea foaia cu degetele murdare de creme și aluaturi. În general, ăsta e semn că aveți în față unele dintre cele mai frecvente feluri gătite.
Pe ultimele pagini o să găsiți inclusiv vreo 2-3 meniuri de petrecere – mama zice că sunt Revelioane din ultimii ani ai comunismului. Se organiza cu aperitive, feluri principale, desert, băutură. O să vedeți că în dreptul prăjiturilor a trecut semnul „?”. Asta nu înseamnă că nu știa dacă să le facă și prăjitură musafirilor, ci că nu știa CE prăjitură să facă. De obicei, pe masă ajungeau 2-3 feluri de prăjituri, semn al indeciziei.
Deși sunt și lucruri complexe și complicate acolo, ca repere gastronomice în fam. Păcurar – pietre de hotar care au rezistat timpului și generațiilor de musafiri – am reținut fasolea bătută cu usturoi și ceapă călită a maică-mii, sarmalele (tot ale ei – locul 2 la un concurs gastronomic jurizat acum câțiva ani), eclerele (tot mama) și friptura la tavă acoperită cu staniol în cuptor, cu piure de cartofi și salată a lui taică-miu. Dar mă rog, astea-s divagații, memorie afectivă.
Poate găsiți ceva care să vi se pară interesant de încercat. Maică-mea s-ar bucura.
– de Bogdan Păcurar
